SÂNGERAREA TERAPEUTICĂ

Sângerarea terapeutică, numită în termeni medicali flebotomie terapeutică iar în termeni populari “lăsare de sânge”, este o practică a sângerării-îndepărtării sângelui de la un pacient în scopul vindecării sau prevenirii bolilor. A fost o practică frecventă și larg răspândită până la sfârșitul sec. al XIX-lea, bazată pe concepte antice, fiind în mare măsură ineficientă și dăunătoare.

Cu toate acestea, a fost una din cele mai frecvente practici medicale efectuate de peste 2000 de ani. Există ilustrații într-un anumit mormânt antic (cca 1500 î.e.n.) care dovedesc folosirea lipitorilor pentru sângerare. Metoda a avut o largă distribuție geografică, fiind folosită de mesopotamieni, egipteni, greci, mayași, azteci sau în medicina ayurvedica a indienilor. Vechii autori islamici recomandă practica, iar Talmudul evreilor sugerează chiar zile specifice ale săptămânii sau lunii pentru sângerare.

Din ce în ce mai populară a devenit sângerarea terapeutică din vremea medicului grec Galen, care era adeptul ideilor lui Hipocrate cum că bolile sunt rezultatul unui dezechilibru de patru umori (lichide): sânge-legată de ficat (ce descrie temperamentul sangvinic), bila neagră-legată de splină (reprezentând colericul), bila galbenă-legată de vezica biliară (întruchipând melancolicul) și flegma (sputa)-legată de plămâni (simbolizând flegmaticul), teorie sintetizată de vechii greci în jurul anilor 400 î.e.n. ; de aici și teoria celor 4 temperamente.

Sănătatea (eucrasia) reprezintă echilibrul umoral, iar boala (dyscrasia) reprezintă dezechilibrul acestora.

Galen făcea recomandări exacte privind cantitatea de sânge ce trebuie eliminată, în funcție de vârstă pacientului, simptome sau chiar vreme. Frizerii-chirurgi ai Europei, în Evul Mediu și Renaștere au practicat sângerarea terapeutică pentru o serie inimaginabilă de boli. Însuși președintele George Washington a suportat asemenea “terapie” pentru infecția laringelui, care se pare că i-a accelerat moartea.

Metoda sângerării a persistat și în secolul al XX-lea, fiind recomandată chiar de medici (canadianul William Osler, spre ex, în ediția din 1923 a manualului său despre practica medicinei).

În medicina convențională metoda flebotomiei terapeutice este folosită foarte rar, doar adjuvant în policitemii severe asociate cu sindrom de hipervascozitate sau în boli genetice asociate cu supraîncărcarea cu fier. A fost adesea folosită în criza hipertensivă pentru scăderea tensiunii arteriale.

În pofida efectului dovedit negativ, paradoxal, mai este utilizată în diferite forme de medicină alternativă. Cel mai frecvent se utilizau lancete (cuțite fine asemănătoare bisturielor ulterioare), scarificatoare (dispozitive prevăzute cu arc și multiple lame cu care se făceau crestături în tegument) sau lipitori-viermi din încrengătură anelidelor.

Dintre toate, ultimele enumerate merită atenția noastră, fiind folosite în prezent în multe parți ale lumii, acolo unde metoda (hirudoterapie) nu este interzisă prin lege. Acestea sunt plasate pe diverse zone ale corpului și sug sângele, înțepând prin cei 250 de dințișori din cavitatea bucală, între 5 și 30 de minute, chiar o oră, până se umplu și cad, introducând în loc hindrina care se pare că menține locul steril și fluidifică sângele, intensificând metabolismul celular.

Chiar daca mai este folosită, cum spuneam, de diverși naturopați sau chiar medici, este totuși considerată o practică înșelătoare bazată pe superstiții antice și medievale și nicidecum pe dovezi științifice.

• articol scris de Dr Ionel Julea pentru reperemedicale.ro